În cartea Societatea Transparenței (2012), filozoful sud-coreean Byung Chul Han folosește din nou ca și linie de start metafora lui Michel Foucault, Panopticon, de unde pornește a elabora conceptul Panopticon-ului cibernetic. Se referă la o noua vizibilitate completă, realizabilă prin intermediul dispozitivelor electronice, care permit a se vedea tot, începând cu intimitatea fiecărei persoane. Rețelele sociale și instrumentele Google—Earth, Maps, Glass și Street View—și YouTube, fac parte din alcătuirea acesteia.
Coreea de Sud, fiind o țară super-conectată, deține recordul mondial al vitezei de navigare a internetului și este laboratorul cel mai cutezător al societății transparenței, ajunsă a fi un soi de pământ sfânt a speciei de om din era internetului, a cărui telefon inteligent este extinderea brațului propriu prin care investigă lumea.
Controlul instituțional panoptic al societății închise se efectua printr-o supraveghere de tip liniar, dintr-un turn central. Cei întemnițați nu se vedeau între ei înșiși—și nu-l puteau nici măcar zări pe paznic—și preferau să nu fie văzuți ca să-și mențină un pic de libertate. În schimb, Panopticon-ul cibernetic a pierdut acest aspect: în matrița cibernetică fiecare vede și se expune vederii. Înainte, controlul se efectua dintr-o singură perspectivă, acum se efectuează din toate perspectivele, formând o panoramă completă. Controlul continuă de-o formă diferită—și s-ar părea mai eficientă. Fiecare persoană înmânează celorlalți dreptul de-a vedea viața lor intimă, dând viață supravegherii reciproce. Această vizibilitate, penetrantă și totală, degradează societatea transparenței, transformând-o treptat într-o societate bazată pe supraveghere reciprocă. Așa precum a scris filozoful, fiecare supraveghează pe fiecare.
Societatea transparenței demonstrează faptul că lumea este intr-un proces de evoluție către un Panopticon paradoxal, unde nu există nici un zid să separe înăuntrul și dinafara.